CUVÂNT ÎNAINTE, DIN PARTEA AUTORULUI.

    Am început orientarea turistică la 28 de ani, o vârstă cam înaintată pentru acest sport, pentru care am avut totuși de la bun început o atracție deosebită. Tânăr medic, secundar la Spitalul de Urgență din București, pasionat de excursii montane și proecții de diapozitive la mare modă pe vremea acea, citesc în ziarul Informația Bucureștiului un mic anunț prin care amatorii erau chemați la cursuri de arbitri de orientare turistică, la sediul unui club din strada Buzești.
    Crezând că este vorba cumva de cursuri pentru ghizi de turism, mă prezint și eu, iar aici aflu că este vorba de fapt de un sport de care nu auzisem până atunci, orientarea turistică. De abia atunci, am făcut legătura cu ce văzusem cu o iarnă înainte la Predeal, unde pe Valea Poliștoacă niște sportivi alergau de o parte și de alta văii, prin zăpada până la genunchi. Era Cupa 16 Februarie la orientare, concurs pe care de altfel l-am și câștigat în anul următor, în Februarie 1969.
    Școala de arbitri de orientare turistică de la clubul din Buzești, era organizată de Comisia Municipală de Turism-Alpinism București, condusă pe vremea acea de Vasile Băncilă, președinte și Marcel Reisenberg, secretar. Coleg de școală am fost cu Paula Chiurlea, al cărei soț Cristian, era deja un nume celebru în orientarea din România, iar Paula avea să devină în curând una din cele mai cunoscute și apreciate sportive și antrenoare, la început la ITB apoi la Locomotiva București.
    Între anii 1968-1980, ședințele CMTA București se țineau cu mare regularitate săptămânal, la clubul din strada Buzești doar vreo 2 ani și apoi la sediul Consiliului Municipal pentru Educație Fizică și Sport, de lângă Piața Amzei. Erau ședințe foarte serioase, durau 1-2 ore și participau un număr mare de arbitri, sportivi, antrenori, cel puțin 30-40 de persoane. Erau deseori ședințe furtunoase, căci de... concurența și orgoliile erau mari, între Voința București, ITB-ul, IPGG și apoi Univeristatea București, Ecranul, Locomotiva, Dacia București, deși mare lucru nu era de împărțit.
    În decursul anului 1968, am participat mai întâi ca arbitru la concursuri de orientare turistică la pădurea Cernica și Pustnicu-Brănești, locul preferat de concursuri duminicale ale sportivilor din București. Erau concursuri cu stații intermediare, cu hărți aproape albe (de fapt violete căci se făceau la ozalid), fără multe detalii și pentru începători era o mare problemă să găsească toți muții (posturile de control). Arbitrii la plecare, sosire și cei din stațiile intermediare, aveau destul de lucru cu calculele timpului de parcurs și ale rezultatelor. Nu mai vorbesc de arbitrii avansați, care făceau hărțile și traseele de concurs și pe care îi vedeam plecând prin pădure cu busola Bezard și o frânghie pentru măsurători cât mai precise.
    O atracție deosebită la aceste concursuri, o reprezentau traseele obligatorii, pe linii de planimetrie, nivelment sau vize scurte, pe care trebuia să îl parcurgi, fără să știi dinainte câte posturi erau pe traseu. Un maestru al acestui tip de traseu obligatoriu, era arbitrul Negulici, din familia pictorului de la 1848. Am apucat să particip ca concurent la 2 de astfel de concursuri făcute de Negulici, unul la Telega, unde traseul obligatoriu mergea numai printre gardurile și potecile țăranilor, foarte întortochiate. Negulici măsura extrem de precis toate aceste bifurcații și cotituri cu ruleta, iar concurentul chiar dacă nu reușea să îl parcurgă corect, îl admira totuși pe arbitru pentru precizia dovedită.
    Un astfel de traseu rămas celebru, face Negulici la un campionat al Bucureștiului la Predeal, unde pe vârful Susai, sunt la interval de 50 metri una de alta 3 borne forestiere. Din a 3-a bornă, se cobora pe o viză scurtă într-un mic vâlcel, unde se găsea postul de control. Nu măsurai foarte precis și te opreai în bornele dinainte, ratai tot traseul următor și postul de control. După concurs, distrându-se pe seama numeroșilor concurenți veniți la sosire fără posturi, Negulici ne-a explicat așa: prima bornă era pentru proști, a doua pentru șmecheri și deabia a treia pentru orientariștii deștepți. Peste ani de zile, ridicând eu însumi Creasta Susaiului pentru harta Poliștoaca, am găsit și eu cele 3 borne și mi-am adus aminte de gluma lui Negulici. Din clipa în care concursurile de orientare trebuiau făcute pe hărți cât mai complecte și fără șarade, lui Negulici probabil nu i-a mai plăcut și după ce trasează împreună cu Băncilă o finală de campionat în 1971 la Băile Harghita, se retrage din orientare și devine custode la vânâtoarea de capre negre.
    Norocul concurenților și al arbitrilor deopotrivă, vine în anul 1969, când noul Regulament al FRTA-CCO pentru concursurile de orientare duce la dispariția stațiilor intermediare și stipulează obligația arbitrilor de a prezenta hărți cât mai complecte posibil. De fapt acum începe calvarul fără de sfârșit al arbitrilor cartografi, care fiindu-le imposibil de cele mai multe ori să facă hărți perfecte, primesc deseori la sfârșitul concursului criticile mai mult sau mai puțin îndreptățite ale concurenților. În anii mei de început ca arbitru cartograf, 2 persoane mi-au marcat debuturile, Vasile Băncilă și Kurt Henning.
    Pasionat al orientării, în special al trasării concursurilor, în vara anului 1969, nea Vasile Băncilă își petrece tot concediul ridicând o hartă cu toate bornele și marcajele forestiere de pe Zamora, între Poiana Țapului și Cantonul Pastoral Zamora. Pe această hartă, face în luna Octombrie Cupa de Toamnă a Municipiului București, unde toate posturile de control au fost pe bornele forestiere. A fost o mare plăcere pentru mine, să urmăresc marcajele forestiere dintre borne și să găsesc astfel posturile. În vara anului 1970, fac și eu ca nea Băncilă și ridic toate bornele și marcajele forestiere de la Sinaia de sub Calea Codrului, până dincolo de Valea Izvorul Dorului și organizez Cupa Sectorului 8, pe care o câștigă Gheuca.
    Primele explicații teoretice și practice de cum se ridică o hartă pentru orientare, le-am primit de la sibianul Henning Kurt, cu care în 1970 am lucrat la o hartă la Poiana Câmpina, pentru finala campionatului de juniori din 1971. Lucrând noi doi, pe șoseaua dintre Voila și Șotrile, trecem într-o zi de 23 August când perimetrul de siguranță al unităților militare se extinde, prea aproape de unitatea militară de pe vârful Voila și suntem arestați. Santinela ne duce între baionete sus la unitate, unde ofițerul de serviciu, care auzise de orientare ne dă drumul imediat, cu sfatul ca pe viitor să anunțăm unitatea militară. Nici că ne-am mai apropiat cu harta și traseul de vârful Voila. Cu nenea Henning, am rămas tot timpul în relații strânse de prietenie, și după ce a plecat la rude în Germania, din anul 1987 a venit regulat în România în fiecare an, printre altele ca să participe la Trofeul Valea Prahovei și la Campionatul Mondial de Juniori, două dintre realizările cu care se mândrește elevul său. Nu uita de fiecare dată să facă fotografii color splendide, pe care mi-le trimitea după concursuri. Nu pot să uit, că suferind de coxartoză, nenea Henning s-a operat în Germania și cu proteză de șold a continuat să concureze, printre altele și la Trofeul Valea Prahovei din 2002 de la Goruna. Ca medic, cred că este un caz unic în istoria sportului orientării din toată lumea.
    Ca sportiv, primele rezultate mai deosebite pe plan local, le-am avut încă din 1969 în concursurile bucureștene, dar cele pe plan național s-au lăsat cam mult așteptate, lucru firesc când începi orientarea cam târziu la 28 de ani și îți trebuiesc câțiva ani buni, pînă capeți experiență și condiție fizică. În anii 1969-1972, la nivelul Municipiului București, Campionatele Municipale de orientare, erau foarte disputate și nășteau o mare rivalitate între echipa consacrată deja cu titluri de campioni naționali a clubului Voința București formată din Iosif Eugen și Sculy Ioan, echipa studenților de la IPGG (Gheuca, Angheluță și Popescu Stelian) și mai puțin cunoscuta echipă a celor de la Dacia București , formată din deja consacratul Țicleanu Mircea, Paul Constantin și subsemnatul. Nu mai vorbesc și de alte echipe care ridicau pretenții ca acea de la ITB, formată din consacrații Chiurlea Cristian și Roșca Radu. În vara anului 1972, aflăm cu o lună înainte că etapa finală de zi a Campionatului Municipiului București pe echipe, se va ține la Bușteni, Gura Dihamului. Intrăm eu și Țicleanu, intr-un mic cantonament la Bușteni și mă pun în pielea unui arbitru care ar fi trebuit să facă un concurs cu plecarea de la Gura Dihamului. Pe o harta veche a zonei, instalez mai multe posturi și alergăm pe ele vreo 2 zile. Marea mea satisfacție, a fost că traseul conceput de mine la antrenament s-a dovedit a fi foarte aproape de cel de la concurs, mai mult de jumătate dintre posturi cunoscute. Acest lucru ne-a făcut pe mine și Țicleanu să obținem unii dintre cei mai buni timpi, iar pe clasamentul cumulat pe echipe să câștigăm detașat.
    Între anii 1970-1975, în lipsa unor contacte internaționale, singurele concursuri din țară la care puteai să alergi alături de sportivi din alte țări ale Europei, era Cupa Munților. Acest important concurs, a fost pentru mine tot timpul o atracție deosebită din foarte multe motive. În primul rând zonele montane diferite de la an la an  în care se desfășurau, hărțile color unice în țară la vremea acea și destul de precise, foarte buna organizare, participarea unor sportivi din Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria, RDG și numerosele premii oferite. În special aceste premii, niște minunate cupe, plachete, sculptate din lemn de tei, de maestrul Gheorghe Arizan de la ITB, cel puțin pentru mine erau un motiv ca să particip an de an, doar voi câștiga și eu vreodată o cât de mică plachetă. 
    Participând an de an începând din 1968 la Cupa Munților, am reușit să câștig in sfârșit numeroase astfel de cupe și plachete, pe care le admir și acum în vitrina mea cu trofee. De Cupa Munților din 1973 de la Trei Brazi, se leagă deasemena și primul meu succes internațional, câștigând etapa a 2-a pe traseul de căpitani, în fața unor sportivi valoroși din Ungaria și Cehoslovacia, nu mai vorbesc de cei din țară. Am rămas legat afectiv de Cupa Munților și după ce inițiatorul ei Rolf Reyl și elevul său Sommer Herbert au plecat în Germania. Fiind un pasionat cartograf al hărților montane, în special de pe Valea Prahovei, în anul 2004 am cerut permisiunea lui Reyl din Germania să îi continui tradiția. Astfel în anii 2004, 2005 și 2006, am trecut la organizarea Cupei Munților edițiile 28, 29 și 30.
    Spuneam mai înainte că rezultatele mele ca sportiv la categoria seniori A (SAM), nu au fost pe măsura așteptărilor mele, în special la Finalele de Campionate Naționale pe Echipe sau individuale. La Băile Harghita în 1971, după etapa 1-a, fac o gripă cu febră mare și sunt nevoit să mă întorc acasă. Anul următor la Lipova, tot în etapa 1-a, cad în cap intr-o groapă adâncă și sunt internat în spitalul din Lipova, 2 zile cu traumatism cranian cu sindrom vestibular. În 1973 la Olteni, nu mai pățesc nimic, dar concurez slab, sub posibilități. În sfărșit tot în 1973, după ce la Campionatul Municipal făcusem contestație împreună cu Gheuca asupra unui post instalat greșit, contestație nedmisă, într-o ședință agitată a CMTA București ambii suntem suspendați 1 an de zile, pentru atitudine necorespunzătoare vizavi de secretarul de partid participant la acea ședință. Dezamăgit și preocupat de creșterea primului meu băiat Daniel, întrerup activitatea orientaristică 3 ani, 1974, 1975 și 1976.
    După revenirea mea în competiții după 1976, deja deacum la categoria 35 de ani, încep să apară și titlurile de campion. Primul titlu de campion național, îl obțin la categoria M35, în 1980 (aveam deja 40 de ani), la Finala Campionatelor de la Comana. Mai obișnuit cu pădurile de șes, obțin o victorie clară după 2 etape, în fața unor adversari mai consacrați și mai tineri ca mine: Horvathy Gheorghe (Cluj), David Cornel (Arad), Gălățeanu Lucian (București), Racz Karoly (Baia Mare). Anul următor 1981, deși frecasem pădurea de la Moreni toată vara, sunt învins la finala de la Moreni, tot la M35, de Gutt Reinhold (Sibiu) și mă mulțumesc cu locul 2. Un rezultat și mai bun , dar total neașteptat îl obțin în 1943, când la vârsta de 43 de ani, câștig titlul de campion național la Seniori A, la Finala Campionatului Național de Patrulă de Noapte, făcând parte din echipa Bucureștiului împreună cu Maiorescu, Bulbuc și Țicleanu. Am fost ales în echipă în locul altora mai tineri, deoarece eram un bun cunoscător al zonei de la Trei Brazi - Poiana Secuilor, unde mai lucrasem la cartarea unor hărți. Bine înțeles, nici aici nu am lăsat nimic la voia întâmplării și am făcut cu o lună înainte 2 antrenamente în zonă. Titlul de campion, a fost obținut în fața echipei Clujului, în cea mai bună formulă a sa posibilă: Pavel, Plaian, Fey, Horvathy.
    Închei aici cu depănarea acestor succinte amintiri din anii 1968-1983. Despre activitatea mea ca președinte al CJTA Prahova, despre organizarea Trofeului Valea Prahovei, despre activitatea mea ca primul președinte al FRO, înființarea FRO și afilierea ei la IOF, vorbesc pe larg în capitolele următoare ale acestui CD.
    Majoritatea materialelor folosite la redactarea acestui CD, hărți, fotografii, documente, articole din ziare și reviste, etc.,sunt luate din arhiva mea personală. Începând cu 1968, pentru fiecare an, am strîns în dosare separate toate hărțile și rezultatele concursurilor la care am participat ca arbitru sau concurent (și au fost sute), fotografiile făcute cu aceste ocazii, documentele, buletinele și materialele redactate de FRTA și apoi de FRO, ecusoane, plachete, diplome, fanioane, etc. Ca responsabil al Comisiei de Hărți al FRTA-CCO, între anii 1985-1989, am strâns toate hărțile color editate în țară și am început redactarea Nomenclatorului Hărților de Orientare din România, nomenclator continuat și azi de actuala comisie de hărți. Din CD-ul editat de Comisia de Hărți a FRO, editat de Gheuca Ion și Popescu Stelian, mi-am permis să folosesc în acest CD de uz intern, un număr de 26 de hărți în special alb-negru din primii ani de orientare și hărți color de la concursurile din ultimii ani, la care nu am participat.
    Este imposibil să cuprinzi într-o singură lucrare, toată istoria unui fenomen sportiv derulat pe parcursul a 60 de ani, în aproape toată țara, dealungul a mii de concursuri la care au participat zeci de mii de persoane. Sunt absolut convins, că în afara inerentelor omisiuni, am făcut și numeroase greșeli involuntare, pentru care imi cer scuze, celor care le vor observa. Dorința mea adresată celor care vor consulta acest CD, este ca să îmi comunice părerile lor personale, alte date sau fotografii despre orientarea din România pe care le-am omis și în special să îmi semnaleze și corecteze datele greșite. Toate aceste corectări și complectări, le voi introduce în edițiile viitoare ale CD-ului.
    Le puteți trimite prin poștă pe adresa: Stroescu Nicolae, str. Mică 18, Ploiești, cod 100157, sau prin email pe adresa stroen@rdslink.ro.
    Cu mulțumiri și urări de sănătate din partea autorului.


                                            HOME